Lumina mea din întuneric

Noapte, ora unu. Eu mă gândesc sictirită să mă culc. Cred că m-am ţăcănit de tot. În întuneric, parcă totul e altfel. Parcă trăsăturile se accentuează şi devenim toţi nişte monştri însetaţi de sânge într-un divin ritual de sacrificiu al inocenţei. Semnul meu nu a venit. Nu mai aştept. Mă culc.
Închid laptop-ul, îl las pe jos, îmi las telefonul pe noptieră, mă întorc pe o parte şi închid ochii. Şi atunci se întâmplă minunea. Semnul meu a venit, lumina mea din întuneric e aici ca să mă scoată pentru trei secunde din tot jocul ăsta al sufletelor ce se pierd în propriile sentimente. Trei secunde până citesc mesajul. Treizeci până îţi răspund. Un minut până-mi explici totul, iar apoi, îmi zici că te culci. Ţi-am trimis un "noapte bună" la care mi-ai răspuns. Mă culc şi eu. Mereu ai talentul să îmi dai mesaj fix când sunt pe cale să mă culc, fix la trei minute după ce am închis ochii şi după ce m-am făcut comodă. Nu ştiu cum faci, dar continuă. Noaptea este mai frumos şi îmi place cum mă scoţi aşa nesimţit din toate stările pe care le aveam, fie bune, fie rele, fără să-mi ceri voie. Niciodată nu mi-ai cerut voie ca să faci ceva. Ai impresia că persoana mea ţi se cuvine. Eşti la fel ca toţi.
Dar pe tine te ştiu mai bine ca pe oricine. Mă placi, mă savurezi, mă scoţi din minţi şi nu mă laşi să te sărut, dar ştiu că în orice hal m-ai aduce, mereu ai să te-ntorci. Ştiu că ţii la mine. Pentru tine nu sunt doar o alta, cum tu ai fost, la început, un altul. Nu mă vezi uşoară. Mă vezi deşteaptă, că ştiu mereu ce şi cum să fac. Îmi placi. Mi-ai plăcea şi mai mult dacă nu ai avea prietenă şi mi-ai plăcea de două ori mai mult dacă eu nu aş avea două relaţii în prezent.
Eu, indiferent de ce s-a întâmplat aseară, am să îmi ţin capul sus. Tot n-am să te caut. Te-am provocat la un joc. Acum, vreau să văd cât de bine ştii să-l joci.